Articole

Puterea jocului!

Zilele acestea, acum cu izolarea, stăm cu toții acasă și fiecare dintre noi încearcă să își ocupe mai inteligent timpul. Unul dintre obiectivele mele pentru această perioadă este să înțeleg mai bine relația dintre Lili și Leia.

Fetele s-au cunoscut mai bine acum 2 ani și stau în aceeași casă de peste un an. Ambele au 6 ani, aproximativ aceeași greutate și statură iar din punctul meu de vedere au o relație cel puțin bună dacă nu chiar foarte bună.

De ce zic că au o relație atât de bună? Se joacă împreună dar mai ales pentru că nu prea există conflicte dese sau majore între ele. Se cunosc bine una pe alta și au încredere maximă una în cealaltă. Adică dacă una găsește ˝o comoară˝ în pădure, prezintă mai multă tensiune musculară dacă mă  apropii eu de ea decât dacă se apropie celălalt câine.  Chiar dacă nu le-am confiscat comorile și chiar dacă știu că au ambele încredere în mine, aparent în relațtia dintre ele este și mai multă încredere. Ceea ce sincer să fiu mă bucură.

Cu toate acestea, este un capitol în relația lor pe care nu îl pot înțelege prea bine. Și anume, nu le place să doarmă împreună. Ca să înțelegeți mai bine, în camera lor (sau livingul nostru) au trei zone doar pentru ele: o canapea micuță, un fotoliu și un culcuș (pe care doar Leia îl folosește). În plus mai este și canapeaua noastră unde pot veni doar invitate. Un sfert din energia lor mentală se duce zilnic pe negocierea celui mai bun loc, care este fotoliul. Acolo încape doar una bucată câine.

Ajungem încet și la partea pe care nu o prea înțeleg. Pe canapeaua lor (cea din imagine), așa cum se observă, încap lejer amâmdouă. Dar până acum trei zile, în mai mult de un an, nu au stat ambele pe canapea. Și asta nu venea de la Lili, ea se bucură de contactul fizic foarte tare (fie că este cu oameni sau alți câini). Leia este cea ˝apucată˝, care nici cu noi oamenii nu știe exact cum să ceară sau să se bucure de afecțiune fizică. Am făcut progrese cu afecțiunea de la oameni, însă cu Lili mergea mai greu. Desigur, dacă le ziceam să se urce ambele pe canapea o făceau fără nici o ezitare. Dăcă era vorba să stăm cu toții împreună, nu era nici o problemă să stea una lângă alta sau chiar să se rezeme una de cealaltă.

Dar ele singure, sau cel puțin Leia nu căuta contactul fizic cu Lili. Am zis că e ok, nu e o problemă mare și nu merită să mă consum pentru asta.

Până acum câteva zile…

Când a venit ˝minunea˝ (din fotografia de mai jos): ambele fete, de bună voie și nesilite de nimeni, au ales să împartă canapeaua.

Leia și Lili pe canapea I

Ca un observator al relației dintre ele, m-am gândit repede la ce anume au făcut înainte să vină ambele pe canapea. Dacă aș putea înțelege ce a precedat acest somn împreună există oare șanse să le ajut pe fete să trecă la următorul capitol al relației lor?

Și așa ajungem la titlul acestui articol și anume puterea jocului. Înainte cu câteva minute de urcarea pe canapea tocmai le-am filmat pe fete cât de frumos se jucau una cu alta. Ele se joacă des, mai ales în ultima vreme, însă ce am filmat acum era ceva special. Am vorbit mai multe despre joaca la câini în episodul doi al podcastului nostru Petwise, însă unul dintre aspecte este relevant în acest articol și anume o componentă esențială a jocului la câini: self-handicapping (în clipul de mai jos la secunda 25 și 34). Din păcate pe românește nu cunosc să fie un termen care descrie acest comportament. Pe scurt, prin acest self-handicapping Lili (câinele negru) încearcă să se facă mai mică și o invită pe Leia la joacă dintr-un raport de infierioritate (fiind mai mică) și/sau pradă. Probabil ați mai văzut acest comportament când doi câini de mărimi diferite se joacă împreună iar cel mai mare se lasă jos, să fie cu capul la aceeași înălțime cu cel al partenerului de joacă. În acest fel câinii încearcă să echilibreze balanța, astfel încât ambii participanți (la joc) să se simtă bine și egali. 

Și mai interesante sunt reacțiile Leiei, care nu este un câine cu aptitutini foarte bune în contactul cu alți câini. Se observă că rămâne puțin blocată când Lili se lasă jos. Cu alte cuvinte Leia nu prea caută interacțiunea sau joaca cu alți câini. De asta este atât de valoroasă pentru mine această joacă dintre ele. Până acum Leia încă nu a avut acest comportament față de negruță sau alți câini. Încetul cu încetul, asist la modul în care Lili o invață pe albuță cum stă treaba cu jocul.

 

 

Patricia McConnell, scriitoare și una dintre eroinele mele în materie de comportament canin, spune într-un articol (Play and Self Handicapping) că este nevoie de mult control emoțional pentru ca un câine să aibă acest comportament de self handicapping. Exact asta reiese și din joaca celor două. Cunoscând ambii câini și eu pot spune că Lili este cea mai echilibrată emoțional.

În cartea ˝Canine Play Behavior – The Science Of Dogs At Play˝aflăm ce impact pozitiv are joaca asupra individului, indiferent de specie. Și cum joaca onestă între două animale ajută la dezvoltarea încrederii și consolidarea relației. Știu despre puterea jocului și din experiența mea, prin joc pot învăța un câine cel mai bine să nu se mai teamă de diverși stimuli (de ex. o stradă aglomerată, oameni străini, cabinetul veterinar etc.).

Jaak Panksepp – cercetător, neurolog, pasionat de evoluția emoțiilor, iubitor de animale și autorul cărții ˝Affective Neuroscience: The Foundations of Human and Animal Emotions (Series in Affective Science)˝ zice că joaca este modul creierului de a forma relații. Pe scurt, în momentul când animalele se joacă, răspunsul fiziologic al corpului este de a elibera un cocktail de hormoni (dopamină, serotonină, oxitocină etc.) care ne fac să ne simțim bine și pe viitor să mai căutăm experiențe similare de joacă. Tot prin joacă se poate trata și depresia! Așa se explică de ce sunt atât de multe feluri de terapii prin joacă (la oameni dar și alte animale, mamifere în special).

Pe scurt, fetele au avut parte de o sesiune de joacă foarte reușită, ca urmare sângele lor a fost suplimentat, din ordinul creierului, de hormoni pozitivi care i-au făcut pe câini să se simtă bine și în special a ajutat-o pe Leia să fie mai dezinvoltă și astfel să-i accepte prezența pe canapea după joc. Astfel joaca devine o unealtă și mai importantă pentru cei care lucrează în domeniul reabilitării canine, sau doresc să modifice sau să învețe  un animal comportamente sau obiceiuri noi.

Alt aspect de urmărit este procesul de învățare al albuței. Au trecut câteva zile de la acea joacă, nu au mai fost altele atât de reușite, însă ele și azi mai împart canapeaua pentru un pui de somn. Sunt tare curios cum va evolua în continuare această coabitare pe canapea, dacă va crește sau nu frecvența cu care cele două vor împărți un loc de odihnă.

Până data viitoare numai bine și aveți grijă de voi!

 

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s